Atunci când muzica se sfârșește
Mi-am petrecut tinerețea ascultând muzică rock la casete piratate. Așa erau anii ’90, tulburi și neclari, iar eu eram tânăr și încercam să înțeleg ce naiba fac eu pe planeta asta.
Ascultam pe atunci multe metale în care regăseam exprimată furia împotriva unei lumi schilodită de comunism și a libertății furate fără jenă de moștenitorii acestuia.
Iar când am văzut “The Doors”, filmul lui Oliver Stone din ’91, m-am îndrăgostit iremediabil de această trupă bizară, cu sunet unic și cu un solist cu personalitate.
Pe repede înainte, iată-mă în 2015. Locul meu pe planetă e mai clar, lucrez la o multinațională și simt că schimb și eu locurile în bine cu ceea ce fac.
Modelul social și valorile Vestului pare că sunt sunt mai aproape ca niciodată: lucrez de la egal la egal cu belgieni, francezi și germani. Sunt înconjurat de colegi unul și unul la birou, oameni vii, educați și inteligenți. Simt că suntem într-un loc mai bun.
Doar că într-o noapte de final de octombrie toate iluziile mele se prăbușesc: hidra statului român mă trezește la realitate, balaurul cu 7 capete de care se ocupă mai nou milioane de angajați la stat se arată în toată splendoarea în acea noapte fatidică.
Totul pare un coșmar, bâlbele, indolența și durerea-n fund a statului față de niște miei sacrificați la #colectiv scoate oameni în stradă și o lumină începe să pâlpâie în societatea românească oarecum inertă până atunci: oamenii ies în stradă, partea luminoasă a societății năvălește urlând și cerând o urmă de dreptate pentru copiii care au ars.
De atunci și până 10 august 2018 am putea zice că a fost cumva perioada de aur a societății românești post aderare la Uniunea Europeană. Societatea era vie, fermenta, punea presiune ca lucrurile să se schimbe. Vin și pleacă guverne, se protestează la tot felul de mizerii, Dragnea reușește să scoată sute de mii de oameni în stradă în februarie 2017 la -15 grade.
Doar că undeva, în laboratoarele puterii, hidra nu stă degeaba. O Românie altfel e un pericol pentru modul de viață a mii de milionari dubioși, probabil girați de servicii secrete opace. Așa că cineva hotărăște că pe 10 august lucrurile trebuie să se liniștească și fermentul trebuie potolit.
Ce-a urmat a fost simplu și eficace. Hidra a administrat o lecție intelectualilor cu capete moi și inimi mari care-și doreau altceva de la statul român, am un prieten care a luat bătaie în seara aia și care a zis că niciodată nu a simțit animalul din el mai înspăimântat ca atunci.
Societatea românească a înțeles bine cum stă treaba și oamenii ăștia liberi să călătorească și să trăiască în alte 27 de state și-au văzut de viața lor și s-au separat de destinul României. Unii la propriu, prin alte țări, alții pe aici — trăiesc ca și cum n-ar trăi în România.
Au urmat apoi Covidul și războiul din Ucraina, iar hidra s-a mai gândit puțin și i-a venit o idee strălucită: un sistem cu un singur pol politic care are majoritatea e mai eficace și mai ușor de acoperit. Presa a început să fie plătită de stat (la propriu) să mai tacă naibii din gură și ziariștii au descoperit că banii-s buni. Muzica a început să se audă din ce în ce mai încet.
Suntem în 2023 și încep să apară rezultatele acestei terraformări sociale: lipsa de administrație, ineficiența statului local și presa inexistentă încep să se vadă din ce în ce mai clar. Bătrânii sunt schilodiți prin aziluri tip lagăr de concentrare pentru care statul plătește bani serioși, bețivi și drogați fac raliuri mortale pe străzile țării sub privirile îngăduitoare ale instituțiilor de forță, prin spitale se moare ca în evul mediu fără ca să-i pese nimănui din personalul de pe acolo și mai nou aflăm că poți opera fără grijă și acte un depozit de carburant care declanșează o explozie așa cum nu s-a mai văzut pe aici.
Iar arși, iar Arafat, iar neputință și fugă de răspundere. Hidra e puțin agitată probabil, dar eu aș sta liniștit: am învățat pe 10 august 2018 că e bine să ne vedem de treaba noastră, probabil că vom sta pe fund. Nu ne mai arde de schimbare, chestia e că e puțin nasol că începi să mori cu zile pe aici. Doar că bătaia e ruptă din rai, se știe.
Și uite așa, arc peste timp, ascult “When the music is over”, de la Doors. Versurile astea sună mai adevărat ca niciodată în capul meu. Muzica se sfârșește încetul cu încetul pe aici.
Pe albumul “Zile stranii” din care face parte această melodie nu mai urmează niciun cântec, e ultima. Totuși, Doors aveau să scoată încă un album anul următor, deci muzica a continuat.
Întrebarea e dacă așa va fi și la noi, dacă după liniștea asta se va mai auzi din nou muzica. Eu unul sunt optimist, am ieșit noi din comunism. Păcat însă de modelul ăsta de dezvoltare inept, bazat pe dezastre…
