Cel mai norocos om de pe fața pământului
Nu știu nimic despre baseball. De fapt, asta e fața umanității pe care am iubit-o întotdeauna. Dai peste un lucru care ți-e străin, de peste mări și țări, despre care nu ai nici cea mai vagă idee și citind despre el descoperi oameni uriași, dar care la final sunt doar oameni. În cazul acesta, Lou Gehrig.
Pentru voi, cei ca mine care habar nu aveți de Lou sunt două lucruri pe care trebuie să le știți: a suferit de boala incurabilă și fatală care azi îi poartă numele (scleroza laterală amiotrofică) și a fost supranumit “calul de fier” pentru că nu a lipsit din peste 2130 de partide de baseball consecutive, un record uluitor.
Și uite așa, într-o zi de leneveală, în feedul meu de youtube a apărut o sugestie: Gehrig delivers his famous speech at Yankee Stadium. Dau click, apar niște imagini alb-negru, din 1939. Un stadion arhiplin din Bronx, New York. Yankee Stadium e un templu al baseball-ului, așa cum sunt Old Trafford din Manchester sau Camp Nou în Barcelona pentru fotbalul european. În filmul la care mă uit văd un bărbat îmbrăcat într-o uniformă de baseball (e chiar Lou!) care se apropie ezitant de un microfon, ușor aplecat sub presiunea momentului și în înregistrarea plină de microfonie și ecou se aude:
În ultimele două săptămâni ați citit despre niște vești proaste.
Capul lui cade, microfoanele scârție, privirea i se proptește în pământ. Mulțimea tace solemn strivită de emoția momentului.
Azi — continuă el cu o voce sigură ridicând capul din pământ, mă consider cel mai norocos om de pe fața pământului — și lasă din nou privirile în pământ.
Mulțimea simte momentul și se aud aplauze întâi timide, apoi din ce în ce mai susținute. Căluțul de fier își frământă maxilarul, vizibil emoționat.
În ultimii 17 ani am jucat pe stadioanele de baseball și nu am primit de la fani nimic altceva decât bunătate și încurajări — continuă el și parcă o greutate i se ridică de pe umeri la această amintire frumoasă.
Mulțimea ascultă din nou tăcută, înmărmurită. Gehrig continuă:
Cum să nu te consideri norocos când te uiți în jur și vezi că ești asociat cu asemenea oameni faini care stau azi în uniformă pe stadion? Sigur, sunt norocos.
Am citit despre boala lui Lou, despre ALS. E o boală fatală care practic îți distruge mușchii. Pierzi controlul asupra lor, nu mai rămâne nimic din tine, e o plecare de pe lumea asta lipsită de demnitate. Și totuși Lou, care știa ce-l așteaptă, continuă discursul lui despre cât de norocos e:
Atunci când New York Giants, o echipă pe care atunci când ai vrea să o bați ai da orice îți face un cadou ție — asta e ceva. Când toți, de la băieții de mingi la cei în uniformă te țin minte și te reprezintă în trofee — și asta e ceva. Când ai o mamă soacră minunată care-ți ia partea atunci când te cerți cu fiica ei — asta chiar e ceva. Când ai niște părinți care toată viața lor au muncit ca să ai o educație și să-ți construiești fizicul cum trebuie— asta e o binecuvântare. Când ai o soție care e o forță a naturii și care a demonstrat mai mult curaj decât ți-ai putea imagina vreodată — ăsta e lucrul cel mai fain pe care-l știu eu.
Mulțimea nu suflă, dar îmi place să-mi imaginez că în tribune sunt câțiva oameni cărora le curg lacrimi pe obraji, la fel ca și mie. Lou nu știe ce să facă cu mâinile și le pune în șold, șapca de baseball atârnă de unul din degetele lui. Face un pas în față, se apleacă din nou spre microfon și spune:
La final vreau să vă spun că urmează o perioadă tare grea pentru mine, dar sunt o mulțime de lucruri pentru care merită să continui să trăiesc. Mulțumesc.
După care Lou face doi pași în spate. Tribunele izbucnesc în urale, iar a doua zi celebrul cotidian New York Times relatează:
Mulțimea, care a stat într-o tăcere absolută mai lungă decât oricare din istoria baseball-ului, l-a ascultat pe Gehrig și pe uluitorul său mesaj de La revedere.
Lou avea 38 de ani când s-a stins, la nici doi ani după acest eveniment de care v-am povestit. Tricoul cu numărul 4 pe care l-a purtat a fost retras și nici un jucător de baseball de la Yankees nu va mai putea purta vreodată acest număr pe tricou. Un semn de respect și recunoștință. Trebuie să iubești sportul pentru că naște constant asemenea modele, dar și asemenea respect.
2022 se încheie astăzi. Spre deosebire de 2020 și 2021, când oameni dragi din jurul meu au plecat sau s-au îmbolnăvit grav, 2022 a fost un an oarecum stabil, deși mie nu mi s-a părut deloc așa.
În 2023, îmi doresc pentru mine puterea interioară a căluțului de fier, a lui Lou Gehrig. Aș vrea să stau drept în fața vieții la fel ca el, bucurându-mă și mulțumind pentru lucrurile pe care le am și nu jelind după tot ceea ce nu mai am, nu am reușit să realizez, sau mi-a fost luat de viață.
De azi înainte mă consider și eu ca Lou Gehrig: cel mai norocos om de pe fața pământului.
Hai, la mulți ani!
