Celui ce mi-a dat nume

Am 7 ani și sunt în clasa I, e prima mea vacanță de primăvară. Sunt la Brașov, trăim încă în comunism. Orașul e industrial, gri muștar, sunt lipsuri crunte și a fost o iarnă cu zăpadă și ger, dar acum e aprilie și soarele e puternic și cald.

Vacanța e scurtă, absurd de scurtă. Are doar o săptămână, e undeva la sfârșit de martie sau început de aprilie. Nu e ca și cum ar fi mare lucru de făcut, dar tata își ia concediu să stea cu noi, lucru care pe mine și pe fratele meu nu ne face pe moment prea fericiți.

Spre deosebire de bunicii noștri care ne fac toate mofturile, tata e mai directiv și mai aspru. E de părere că viața e grea, știe pe propria lui piele cum e să crești într-o familie cu patru frați și mamă casnică. Ne iubește necondiționat, dar uneori i se pare probabil că suntem prea cocoloșiți.

Îl irită că nu mâncăm ce ne dă, lui nu-i pasă de ritualul mesei. Mâncarea are un rol funcțional pentru el, dar noi suntem obișnuiți cu mese aranjate frumos, cu pâine tăiată felii subțiri și unse cu unt, decupată în bucăți mici numite soldăței și cu ceai pus în căni de porțelan.

În contrast, tata taie bucăți groase de pâine și de salam și mușcă din ele direct, fără nici un ritual. Noi suntem derutați, mâncăm și nu prea, iar tata ne zice că ne îmbrăcăm să mergem pe munte. Mieunăm amândoi, ne-ar plăcea să lenevim, dar nu pare că ar fi o negociere.

Tata împachetează bucățile mari de pâine și de salam și le aruncă într-un rucsac. Noi ne învârtim de derutați și asta îl irită, e cumva intrigat că nu suntem în stare să ne îmbrăcăm coerent, deși noi habar nu avem cum ar trebui să ne pregătim pentru munte.

Pădurea e peste drum de noi, suntem obișnuiți să mișunăm pe acolo cu gașca de puștani de la bloc. Muntele se vede în zare, e mare și plin cu zăpadă în perioada asta a anului, iar noi știm că e frig în pădure, d-apăi pe munte. Poate de-aia suntem așa derutați.

Ieșim din casă și vremea e frumoasă, e o dimineață senină dar rece. Mieunăm și mai tare, dar tata e neînduplecat, ne ia de mâini și ne trage după el.

În Brașov, ca să ajungi pe munte de unde stăteam noi, mergi cam doi kilometri pe asfalt, iar apoi încă vreun kilometru pe un drum forestier. Din drum faci la stânga pe o potecă și intri direct în rampă, traseul urcă agresiv.

Noi suntem mici, gâfâim. Nu ne place în mod deosebit, dar tata ne încurajează. Pădurea e fără frunze, dar deja păsările simt că vine primăvara și e o ciripeală veselă. Soarele a prins putere și frigul s-a înmuiat, în plus efortul pe care-l facem ne-a încălzit. Urcăm și ne uităm la tata și ne mirăm.

Ceva s-a schimbat la fața lui. E mai luminoasă, ochii îi joacă în cap și soarele se citește și pe fața lui. Ani de zile am asistat mai apoi la această transformare a lui, muntele îl făcea pe tata fericit. Îl schimba din personajul taciturn, chinuit de tristețea unei copilării sărăcăcioase, într-un personaj solar și voios. Muntele îl transforma, dar despre asta mai încolo.

Ajungem în drumul de creastă al Crucurului, urcarea devine foarte anevoioasă deși panta s-a domolit. Pe alocuri însă sunt troiene de zăpdă strânse peste iarnă unde spre distracția mea și a fratelui meu, ne putem scufunda până la gât.

Noi râdem, tata râde și ne trage afară din zăpadă, toată mârâiala și nefericirea noastră s-a risipit. Pădurea e veselă, luminoasă, păsările ciripesc, în zare se vede Piatra Mare sub zăpadă și în sufletul nostru tata tocmai a sădit dragostea pentru munte.

Tata declară că am mers destul, ne așezăm să mâncăm iar bucățile groase de pâine și salam sunt mai bune decât orice am mâncat noi vreodată. Mai stăm puțin, pornim la vale și săptămâni întregi vom povesti la toți prietenii noștri această aventură nemaiauzită.

Dragostea pentru munte născută atunci a rămas la fel de puternică în sufletul meu și acum. Eu și tata nu aveam firi asemănătoare, eram doi oameni diferiți. Iubirea pentru munte însă era ceva ce împărțeam, mă uimea cum reușea să se transforme la vederea primilor brazi din omul tăios și destul de puțin flexibil în omul pus pe poante și șugubăț a cărui față radia de fericirea muntelui.

Muntele a rămas o constantă în viețile noastre, am fost de nenumărate ori și cu tata, dar și singur. Spre sfârșitul vieții lui, mi-a rămas pe retină imaginea lui încărcată de tristețe în pragul casei când plecam și-l lăsam acasă, dar și fericirea cu care se uita la pozele de pe unde am mișunat.

Ultima regrupare a făcut-o la 77 de ani în 2019 în toamnă, în Ciucaș — cu fratele meu și prietenul lui cel mai bun. Eu nu am fost. O prostie din partea mea.

În martie 2020 tata a plecat dintre noi. Eu nu cred în balivernele cu viața de apoi, dar dacă așa ceva există știu cum arată paradisul pentru tata. E un munte cu brazi, cu soare, iar el țopăie fericit și luminos cu nelipsitul lui rucsac cu bucăți groase de pâine și salam.

Poate că aș fi descoperit dragostea pentru munte și fără inițierea pe care mi-a făcut-o tata, cine știe. Doar că pentru mine, amintirea unei zile de iarnă-primăvară în care am simțit prima oară în palmă coaja aspră a bradului și în nas mirosul de cetină alături de tata va rămâne parte din ceea ce mă definește și din ceea ce sunt.

Mulțumesc, tată. De fiecare dată când am fost pe munte după ce ai plecat, am mângâiat un brad pentru tine. Nu-i mult, dar o fac de fiecare dată din inimă și-mi închipui că ești cu mine, tropăind fericit.

Viața merge înainte, dar muntele-i mai sărac fără tine, ca și mine de altfel.