Locul unde afli care este adevărata esență a umorului românesc
România e o țară unde tragicul este ceva cotidian. În bula mea e bine, iar acolo tragediile sunt mai rare; când scot freza din bulă însă, dau invariabil cu nasul de tragedie. Iar uneori, într-un stil unic românesc, tragedia se dă de trei ori peste cap și se transformă instant în comedie. Cum se întâmplă asta la români? Articolul ăsta exact despre alchimia asta e.
Orice are un început, iar povestea asta începe cu un oraș din România numit Petrila. Dacă nu ați auzit de Petrila, ați auzit cu siguranță de Petroșani, iar dacă sunteți de vârsta mea ați și vizualizat o cască de miner și un pulan. Petrila e à côté de Petroșani, cu mașina practic ieși dintr-un oraș și intri în celălalt.
Și la Petrila, și la Petroșani, s-a exploatat cărbune. În mod particular, Mina Petrila e cea mai adâncă din Vale, are peste 1000 de metri adâncime. Iar tragicul locului este că în șut au murit de-a lungul timpului o grămadă de oameni. Și după atâta jertfă umană, acum mina este închisă. Altă tragedie.
Și parcă vă simt acum, cum vă gândiți: bine, bine, Tudor, unde e umorul?
Înainte să vă zic despre umorul românesc, trebuie să vă zic ceva despre mine. În 2007 a intrat în viața mea o persoană care mi-a schimbat modul în care vedeam eu lumea.
Eu unul m-am născut cu un simț critic profund și am detestat din primele clipe de discernământ stilul românesc de viață. Pe cale de consecință mi-am petrecut o bună parte din cei 30 de ani de viață de până în 2007 urând cu sinceritate tot felul de lucruri românești.
Persoana pe care am cunoscut-o, pe care o cheamă Roxana și care mi-a schimbat literalmente viața a reușit din 2007 să mă facă să văd întotdeauna latura amuzantă din absurdistanul românesc. Am început de atunci să mă bucur ca un copil că mă duc la Poșta Română să trimit un colet. Dacă pre 2007 m-ar fi scos din minți o asemenea experință, acum mă duc cu plăcere să experimentez călătoria în timp de la poștă, unde funcționarii frustrați și plini de furie nemărturisită terorizează clienții confuzați de procedurile preinformatice ale Poștei. Am plecat ultima oară de la Poștă ținându-ne unul de altul, după ce am stat aproape o oră la o coadă de 3 persoane, unde fiecare client a fost amenințat și mustrat pentru toate lucrurile absurde pe care numai Poșta Română și le poate imagina ca fiind necesare.
Nouă, când ne-a venit rândul, am fost desigur trași de o parte pentru că pachetul nu era învelit în hârtie maro și nu era legat cu sfoară. Și dacă vi se ridică tensiunea citind asta, nu ați remarcat absurdul amuzant al acestei situații, unde în secolul 21 ți se cere să învelești coletul în hârtie de merdenea și să-l legi cu sfoară — din motive procedurale misterioase.
Și iată-ne în anul de grație 2019, în Petroșani, încercând pentru a treia oară să vizităm Muzeul Instalatorului, făurit de un domn pe care-l cheamă Ion Barbu. Poate ați văzut pe HBO filmul dulce amărui numit Planeta Petrila — despre acel Ion Barbu vorbesc. Acest domn poate face pentru voi ceea ce a făcut Roxana pentru mine.
Ion Barbu este un fachir. Veți păși pragul Muzeul Instalatorului și veți trece prin transformarea prin care am trecut eu. În muzeu veți vedea latura amuzantă a orice vă enervează în România și nu numai. Sunt trei camere mari și late, foarte dense, unde nu se poate să nu găsiți ceva care să vă facă să râdeți în hohote. Și dacă interiorul muzeului nu e suficent, exteriorul lui este cel puțin la fel de amuzant. Acesta e darul cu care s-a pricopsit Ion Barbu, să vadă latura amuzantă din orice, chiar și din lucrurile triste. Și acest dar îl dă mai departe, în muzeul lui.
Intrarea nu costă, dar puteți dona orice sumă pentru a păstra vie această chintesență de umor românesc. Știu, Petroșaniul nu e chiar Predeal, și e cumva pus în afara circuitelor turistice. Totuși, dacă treceți prin zonă opriți-vă puțin la acest muzeu ca să vă schimbați viața și perspectiva. Muzeul ăsta spune multe despre noi, românii. Explică ce e cu nația asta și care e secretul pentru care oamenii de aici au supraviețuit atâtor rahaturi istorice.
Dacă ar fi după mine, aș plimba copiii de școală pe la acest muzeul și le-aș explica cum legenda meșterului Manole are o latură tragică, dar și una super amuzantă. Era și un banc idiot cu răspunsul la întrebarea cum era Ana a lui Manole; cum să fie, era beton.
Cred că dacă am râde mai mult, ne-ar fi mai bine. Chiar și în fața absurdistanului românesc, râsul ne-ar economisi neuronii. Iar după o vizită la Muzeul Instalatorului ți se ia greutatea absurdă de a fi român de pe umeri, într-un mod misterios și magic.
Mulțumesc, Roxana. Mulțumesc, Ion Barbu.
================
Public despre business mai mult pe LinkedIn, aici.
